În
galeria dictatorilor de dreapta din Europa secolului XX, Salazar ocupă
un loc aparte. Regimul instaurat de el în Portugalia, la sfîrşitul celei
de a treia decade a secolului, e, după cum îl caracterizează
academicianul francez Jacques Bainville în cartea sa Dictatorii, “dictatura
cea mai cinstită, mai înţeleaptă şi mai cumpănită din Europa. Totodată
este şi cea mai hotărîtă şi mai stăruitoare în aplicările ei”.
Într-adevăr,
profesorul universitar de la Facultatea de Drept din Coimbra a
inaugurat în ţara sa, aunci cînd a fost chemat să o scoată din haosul
politic, social şi economic în care o aduseseră regimurile
liberal-democratice ale vremii, “dictatura profesorilor”. Aproape toţi
colaboratorii de care s-a înconjurat şi alături de care s-a străduit să
scoată ţara din impas erau tineri profesori universitari. Iată cum
caracterizează el regimul pe care l-a instaurat, în discursul rostit, în
ianuarie 1934, în faţa tineretului portughez, în calitatea sa de
prim-ministru: “Toate prorocirile cîrcotaşilor au fost infirmate de
desfăşurarea evenimentelor din ultimii ani din Portugalia. În timp ce
aceştia proroceau că dictatura va dsfiinţa totul, sfîrşind într-o
teroare militară,
lumea
se pomeneşte cu un guvern alcătuit aproape în întregime din profesori
universitari, vede cum este pusă forţa în slujba dreptăţii, cum
pregătirea ştiinţifică înlocuieşte peste tot improvizaţia. În nici o
epocă din istoria noastră modernă nu s-a acordat un rol atît de mare
inteligenţei în acţiunea de rezolvare a treburilor statului; [...]
niciodată nu a fost o strădanie asemănătoare cu aceea din zilele
noastre, strădanie de a pune ştiinţa în slujba intereselor naţionale, de
a aplica cele mai bune metode de lucru în rezolvarea problemelor
administrative, de a aşeza deasupra patimilor josnice graiul faptelor şi
al regulilor..,.”
Dictatura
inaugurată şi exercitată de Salazar în Portugalia este caracterizată de
el însuşi, fără a putea fi acuzat de lipsă de modestie, ca fiind
“dictatura raţiunii sau a inteligenţei”. Noi am puteau-o numi fără teamă
de a greşi “dictatura bunului simţ”, pentru să Salazar o exerctă în
linişte şi tăcere, fără emfază şi fără excese. “În
Portugalia şi gloria e mai calmă”, remarcă un contemporan. Dintre toţi
dictatorii epocii, Salazar a fost cel mai tolerant şi cel care a
respectat în cea mai mare măsură libertăţile cetăţeneşti şi drepturile
omului. “Eu am suprimat – îi plăcea lui să spună – doar acea libertate
care se îndrepta împotriva
interesului
obştesc”. Dovadă
stă faptul că această dictatură este lipsită de violenţă şi opresiune.
“Nimeni dintre noi – declară el în repeate rînduri – nu are dreptul să
socotească forţa drept izvor al tuturor drepturilor, în dispreţul
conştiinţei individuale, al dreptăţii fireşti a cetăţenilor, al
ţelurilor care se impun oricărei fiinţe omeneşti”. El s-a mărginit doar
să interzică partidele politice şi să recomande celor care nu se împăcau
cu regimul instaurat de el să-şi petreacă o vacanţă, mai scurtă sau mai
lungă, în Madeira, ceea ce i-a prilejuit mareşalului Pilsudski
următoarea remarcă: “Fericită ţara a cărei Siberie este Madeira!”.
Antonio
de Oliveira Salazar s-a născut, în 1889, la Santa Comba Dao, dintr-o
familie modestă. A urmat Seminarul de la Vizeu, pe care l-a absolvit în
1908. Iniţial intenţiona să se facă preot, însă, după teminarea
seminarului, şi-a descoperit o altă vocaţie: aceea de profesor. În
1910 se înscrie la Universitatea Coimbra, unde studiază Teologia şi
Dreptul. La teminarea studiilor, este cooptat în corpul auxiliar al
Universităţii, iar în 1917 ajunge, prin concurs, asistent la catedra de
Ştiinţe Economice. Aici, în liniştea patriarhală a vechiului burg
universitar, departe de frămîntările politice ale epocii, tînărul
profesor de dedică cu pasiune studenţilor şi studiului,
devenind, în scurt
timp, unul
dintre cei mai reputaţi specialişti în probleme economice. Datorită
prestigiului şi seriozităţii sale, în 1926, imediat după instaurarea
regimului de dictatură militară al generalului Gomes da Costa, este
chemat să pună ordine în finanţele ţării, care erau într-o situaţie mai
mult decît disperată. La aceea dată Portugalia era considerată ca fiind
ţara clasică a anarhiei: anarhie politică, anarhie economică, anarhie
socială. De aproape un secol ţara era sfîşiată de lupte interne. Se
confruntau două tendinţe potrivnice: pe de o parte spiritul liberal-democrat al vremii, pe de alta, cel conservator-
Revoluţia
din mai 1926 a pus capăt acestei degringolade politice, noul dictator,
generalul Gomes da Costa, fiind decis să facă ordine. În acest scop, el
apelează la Salazar, încredinţîndu-i Ministerul de Finanţe. Acesta a
acceptat bucuros, dar numai după cîteva zile şi-a lut valiza şi s-a
întors la Coimbra, reluîndu-şi cursurile. Nu înţelegea să macine în gol!
A plecat pentru că, de la început, colaboratorii lui nu erau dispuşi să
accepte restricţiile impuse de el în materie de finanţe.
Aproape
doi ani de zile, Salazar a stat retras la Coimbra, departe de viaţa
politică. În acest răstimp, noul regim a reuşit să se impună, aducînd
oarecare stabilitate în viaţa politică, însă criza financiară se
adîncea. Guvernul s-a văzut nevoit să apeleze la serviciile Societăţii
Naţiunilor, for ce îndeplinea pe atunci, pe lîngă alte atribuţii, şi pe
acelea ale Fondului Monetar Internaţional de astăzi. Dar forul de la
Geneva nu a consimţit să acorde împrumutul solicitat decît cu condiţia
instituirii unui control (nu se inventase încă noţiunea de
“monitorizare”!) asupra politicii financiare portugheze. Guvernul a
refuzat însă o astfel de condiţie.
Aşa
stînd lucrurile, noul preşedinte al republicii, generalul Oscar
Carmora, care îi succedase generalului Gomes da Costa, apelează din nou,
în aprilie 1928, la serviciile profesorului de la Universitatea din
Coimbra. Salazar acceptă, dar de data aceasta pune condiţii ferme. Mai
întîi cere dreptul de a controla toate veniturile şi cheltuielile
publice, în sensul că nimic nu se va întreprinde în acest domeniu fără
aprobarea sa. În al doilea rînd, cere să i se acorde dreptul de veto
asupra oricăror suplimentări de cheltuieli curente. În acelaşi timp se
angajează să colaboreze cu ceilalţi membri ai cabinetului în vederea
măsurilor necesare pentru încasarea veniturilor şi reducerea
cheltuielilor, astfel încît Ministerul de Finanţe să poată fi organizat
după
norme cu caracter
uniform. Totodată declară răspicat că, de data aceasta, dacă nu va fi
lăsat să lucreze aşa cum crede el de cuviinţă, va fi nevoit să
părăsească iarăşi guvernul, fără a se mai întoarce sub nici un motiv.
Preşedintele Republicii şi Consiliul de Miniştri îi acceptă condiţiile,
iar el, luîndu-şi în primire postul, face următoarea declaraţie: “Aceste
principii rigide, care vor călăuzi munca noastră în comun, demonstrează
voinţa hotărîtă, a noastră, a tuturor, de a pune ordine în viaţa
noastră financiară şi, totodată, în întreaga noastră viaţă economică
[...]. Pentru a-mi îndeplini acestă sarcină anevoioasă am nevoie ca ţara
să se încreadă în priceperea şi cinstea mea. Cer să mi se acorde o
încredere desăvîrşită, calmă şi senină, fără entuziasme exagerate şi
fără descurajări [...]. Ştiu foarte bine ce vreau şi unde vreau să
ajung, dar să nu mi se ceară să realizez ce am
de realizat doar în cîteva luni. În orice moment voi pune la îndemîna
naţiunii toate elementele necesare pentru a putea judeca situaţia
[“transparenţă totală”, am spune noi astăzi]. Ţara are toată libertatea
să cerceteze, să facă observaţiile cuvenite, să discute, dar va trebui
să se supună ori de cîte ori voi găsi de cuviinţă să poruncesc”.
Şi
noul ministru de Finanţe s-a apucat imediat de treabă. Întru-un răstimp
de numai două luni a reuşit să întocmească bugetul pe anul fiscal
1928-1929, în aşa fel încît, pentru prima dată, după zeci de ani, el se
încheie cu un excedent. Începînd din acel an, Portugalia nu a avut decît
bugete echilibrate. Astfel, acest om necunoscut, ajuns la putere nu
prin intrigi şi nici prin violenţă, care nu avea nici prieteni pe care
să-i favorizeze, nici clientelă politică pe care să o recompenseze şi
care nu era obligat să facă nici un fel de compromis, a reuşit în patru
ani să scoată ţara din impas. Pe el îl interesau, în primul rînd,
lucrurile mărunte bine făcute. Într-un discurs ţinut în faţa
muncitorilor catolici din Coimbra, el spune un lucru care ar
trebui să dea de
gîndit şi “patrioţilor” noştri de astăzi: “Portugalia se află astăzi în
faţa unor grave dificultăţi, care ne trezesc patriotismul şi fac apel
la devotamentul nostru. Fără îndoială, patriotismul fiecăruia dintre noi
reclamă datorii felurite. Dar să-mi fie îngăduit un sfat: să nu ne
propunem niciodată ca scop al vieţii noastre salvarea patriei. Să lăsăm
această misiune conducătorilor noştri şi Providenţei. Noi putem face un
lucru mult mai simplu şi mai uşor, şi anume să muncim cît mai mult şi
cît mai bine, şi să învăţăm ca, la locul nostru de muncă şi acasă la
noi, să facem economii; să cheltuim atît cît este necesar. Prin aceasta
misiunea conducătorilor noştri va fi suprinzător de mult uşurată.
Încolo, totul nu este decît flecăreală”.
La
formarea gîndirii politice a lui Salazar a contribuit, printre alţii,
şi Charles Maurras. Într-un interviu, liderul portughez face următoarea
mărturisire: “Din literatura franceză am suferit o dublă influenţă:
aceea a Şcolii de Ştiinţe Sociale cu Le Play, Demolins şi ceilalţi, pe
de o parte, iar pe de altă parte, aceea a lui Charles Maurras. Am căutat
să le temperez una prin alta. De la Maurras am luat ideea autorităţii,
necesară pentru ca un stat să fie puternic. Am fost, de asemenea,
impresionat de deosebirea tranşantă pe care el o face întredemocraţie şi demofilie.
Datorită
acestor influenţe şi ţinînd cont şi de experienţa dureroasă a
Portugaliei şi a altor ţări, Salazar a ajuns la concluzia că democraţia
parlamentară de tip anglo-saxon nu se potriveşte poporului portughez în
momentul istoric respectiv. În concepţia lui, democraţia presupune
maturitate politică şi o educaţie cetăţenească specială. Fără aceste
însuşiri, ea duce la instabilitate guvernamentală, la subminarea
autorităţii statului, la favorizarea corupţiei, la instalarea anarhiei.
După el, regimul liberal, în majoritatea cazurilor, se degradează în
libertinaj. Optînd pentru dictatură, Salazar optează, de fapt, pentru un stat autoritar şi
respinge ideea
unui “stat
totalitar”. Din acest punct de vedere, deosebirea dintre dictatura instaurată de Salazar şi celelalte dictaturi europene e esenţială.
În introducerea cărţii lui, O revoluţie pe cale paşnică, Salazar
prezintă astfel esenţa doctrinară a dictaturii portugheze: “Respectul
şi iubirea de patrie, solidaritatea naţională, respectul faţă de familie
(care este celula societăţii prin excelenţă), autoritate şi ierarhie,
cultivarea valorilor spirituale, respectul faţă de om, caracterul sacru
al sentimentelor religioase, iată esenţialul doctrinei noastre [...].
Noi sîntem împotriva tuturor internaţionalismelor, împotriva
comunismului, împotriva socialismului, împotriva sindicalismului
anarhist, împotriva a tot ceea ce desconsideră, dezbină şi fărîmiţează
familia, împotriva luptei de clasă,
împoriva celor fără
patrie şi Dumnezeu,
împotriva robiei muncii, împotriva concepţiilor materialiste despre
viaţă, împotriva forţei ca origine a dreptului. Sîntem împotriva tuturor
marilor erezii ale timpului nostru…”.
Voi
încheia cu un citat din care reiese şi mai pregnant deosebirea dintre
Salazar şi ceilalţi dictatori. Vorbind, în aceeaşi carte, despre
tineretul portughez, el spune: “Tinerii noştri sînt dezorientaţi şi
decepţionaţi. Ei ar vrea să trăiască o viaţă intensă, frenetică.
Demonstraţiile grandioase şi tumultoase ale vieţii tinerilor germani şi
italieni, stilul lui Hitler şi al lui Mussolini îi fascinează. Ei ar
dori să se înflăcăreze de un fel de ură sfîntă şi ca eu să-i asmut
sălbatic împotriva duşmanilor. Nu acesta este scopul meu; eu vreau sănormalizez naţiunea, să o fac să trăiască firesc. Eu fac revoluţiapaşnic şi, dacă sînt revoluţionar, sînt în măsura în care sînt pentruechilibru împotriva dezechilibrului, pentru adevăr împotriva imposturii, pentru ordine împotriva dezordinii…”. “Dictatura – încheie el – este o chestiune de tact”.
Spre
sfîrşitul anilor ’30, un publicist de la noi a scris un articol şocant:
“Ne trebuie un Salazar!”. Nu ştiu în ce măsură România avea nevoie, la
vremea aceea, de un Salazar, însă astăzi, cu certitudine, i-ar fi de
mare trebuinţă. Dar vai, se pare că… nu mai nasc la Moldova oameni!
Demostene ANDRONESCU
* Demostene Andronescu, “«Dictatura bunului simţ»: Antonio de Oliveira Salazar”, în Puncte cardinale, anul IX, nr. 10/106, octombrie 1999, p. 11.
